Viaţa nu se opreşte aici

     Este o zi de toamnă posomorîtă, norii grei se lasă la pămînt. Pe strada umedă arunc cu piceorul frunzele căzute.Toamna sa aşternut peste toată ţara. „ E deja 19 octombrie” mă gîndesc eu şi mă îndrept spre Cinematograful Gaudiamus unde va avea loc Ecoul Festivalului „Filmul fără Barieră”. Denspre şi cu participarea persoanelor cu disabilităţi. Organizatorii acestui Festival este Asociaţia „ Motivaţie” din Moldova.
     În faţa Cinematografului stă o maşină  albă la care este atîrnat semnul: „ Atenţie la volan se află persoană cu disabilitate”. Mă îndrept spre uşă, aici mă întîlneşte o domnişoară în scaunul cu rotile „sunt bucuroasă că aţi venit” spune ea şi-mi întinde programul Festivalului. Tot ea mă conduce spre sala unde va avea loc evenimentul. Intru şi mă aşez pe scaunul moale şi confortabil. Privesc în jur locurile sunt libere circa 30 de persoane iar jumătate din aceştea se deplasează în scaunul cu rotile.
     Rînd pe rînd se mai adună invitaţi. Peste un minut se deschide Festivalul.
O voce blîndă şi tremurătoare mulţumeşte tuturor celor prezenţi. Este Oxana Piscinscaea contabilă la Asociaşia „Motivaţie”. „ Noi zi de zi punem atîta suflet şi atîta dragoste în munca care o îndeplinim. Încercăm să ajungem la inimele dumnevoastre ca să împiedicăm barierele de comunicare şi de comportament pentru a nu forma două lumi diferite.” Oxana ne face cunoştinţă cu programul. Din spusele ei aflu căci Festivalul va fi timp de două zile, 19-20 octombrie. În cadrul festivalului vor fi derulate 23 de filme imprimate din 16 ţări: Moldova, Rusia, Italia, Mare Britanie ş.a.
     Filmul începe, emoţiile cresc, ştiam bine căci nu va începe ca deobicei la cinematograf dramă sau comedie. Ci viaţa, viaţa care a fost dură cu unele persoane. Acele persoane care au fost lipsite de picioare dar nu şi de multă putere şi optimism. Ei merg înainte încearcă să fie riali pentru a putea împiedica durerea sufletească.
    „ Eu nu vroiam să cred că nu mai pot merge la cei 27 ani în urma unui accident cu maşina. Acum mă deplasez în scaunul cu rotile şi încerc să fac totul de unul singur. Mia fost greu de la început, iar mai apoi chiar le-am cerut părinţilor să trăesc singur. Acum lucrez cît mai mult îi ajut pe cei care au nevoe de noi, deoarece noi am devenit o familie”. Spune Igor Mriacre directorul Asociaţiei „ Motivaţie”. E greu să depăşeşti acest lucru atunci cînd jumătate din viaţă nu-i liseşte nimic. Dar cum privesc acest lucru copiii care se nasc cu aceste disabilităţi.
      La sfrşitul Festivalului mă apropii de un băeat care încearcă cu greu să treacă pragul. Vreu să-l ajut pe cînd el se întoarce şi se învîrte singur, îmi dă de înţeles că nu are nevoe de ajutor şi că se discurcă singur. Este Sandu care îi place mult sportul, iar cea mai mare dorinţă a lui este ca să poată juca fotbal. Ce am observat căci Sandu este la fel ca toţi iar zîmbetul de pe faţă nu-l părăseşte niciodată.
         El repede încearcă să învîrte rotilele scaunuli  şi se îndreaptă spre masa unde se aflau dulciurile şi ceaiul ferbinte. Cu părere de rău nu pot să rămîn. Mă retrag şi îmi cer scuze de la cei prezenţi. Es pe uşă dar absolut cu alte ginduri. Nu, nu-i compătimesc ci dincontra încerc să înţeleg cîtă putere sunt în aceşti oameni. Acea putere pe care nu oavem nici noi acei care putem merge.
        Acei care cu greu înfruntă mici probleme prin cazuri de sinucidere. Am înţeles una, proverbul cela: „De cazi ridicăte şi mergi mai departe căci viaţa nu se opreşte aici”.